Zâmbetul meu îmbrăca peisajul întâlnirii noastre, anticipând deznodământul unei seri romantice. Eram fericita sa ma vad cu Alex. Era a doua întâlnire si trăiam un sentiment de parca il stiu de o viață. Foarte carismatic, imi spuneau gândurile mele. Atractiv, frumos, jovial, prezent în acțiuni si atent. Mintea mea il scana, de parca era avocatul lui.
– Alina, crezi ca este o intrebare nepotrivită daca te invit sa bem un ceai, la mine? Ma fixează Alex cu privirea afișând un zâmbet larg sigur pe el.
– Devreme nu poate fi…estimand timpul nedefinit, pe care nu il mai simt cand sunt cu tine…Tarziu, cred ca ar crea păreri de rau…Asa ca votez în asentimentul unui timp potrivit pentru ceai.
Si ii raspund zambetului fermecător, cu alt zâmbet seducător și șăgalnic.
Ma prinde de mână și zburăm spre masina, pașii noștri fiind un fel de atingere empatica a întâlnirii dintre noi si Pământ. Drumul spre casă s-a estompat în priviri, alunecând în tăcere.
După 20 de minute de meditație în doi…ce nu părea să deranjeze împlinirea unei energii de atracție si uniune, ajungem in fata unei locuinte, cu acoperis roz, ce era usor atârnat pe partea stângă, dând impresia ca sta sa cada.
– Aici stai tu?
Intreb ca trezită dintr-un vis erotic, în care descopăr că realitatea nu exista…
– Alex aceasta este casa ta? Eu nu intru in aceasta vagauna. Ce curte este aceasta? Cate lucruri depozitate, ce mizerie!!!
Pereții scrijeliți ai casei parca formau zâmbete largi, contrarii zambetelor de aprobare al atracției precedente. Ma sfida total peisajul acesta lugubru si infect.
Alex ma prinde de mână fara sa scoată un cuvânt. Atingerea lui ma mai liniștește pentru o secundă.
– Draga mea , hai sa intram ! Iti promit, esti in siguranta. Iti explic imediat povestea acestui imobil.
Magnetizata si asigurata de privirea lui, ma strecor printre zecile de obiecte, urmând o poteca, ce nu se distingea decat vag. Il urmez pe Alex, ascultând scartaitul de groază al ușii ce se deschide în interiorul locuinței.
– Iti prezint locuinta unui timp potrivit, locuinta unei vieți necunoscute…
Imi recita Alex cuvintele cu o atitudine mândră si sigura pe el.
– Ce timp Alex? Ce viață? Tu locuiești în casă aceasta?
Era un amestec de casa nobiliară, părăsită, prăfuită și încurcată. Obiectele parca se certasera între ele pentru dreptul de asi revendica pozitia, onoarea si rangul.
– De ce m-ai adus aici Alex? Aici vrei tu sa bem un ceai? Casa asta sta sa cada pe noi. Hai sa plecam de aici!
Alex se apropie de un fotoliu rupt si dezmembrat, ce se susținea de o sobă albastră căreia îi lipseau vreo 3 cărămizi. La gura sobei zăcea un tablou spart cu rama facuta țăndări.
– Uite ce oameni frumoși, Alina! Si ei s-au iubit.
Si imi apropie imaginea a doi tineri ce păreau din alta poveste. O poveste de iubire, o poveste a acestei case, ce într-un alt timp a avut o altă viață.
– Alex ce este cu aceasta casa? De ce m-ai adus aici?
Nu ma mai simteam intimidată de aceasta locuinta. Eram doar contrariată de întâmplare si incertitudine.
– Vreau sa o cumpăr iubito!
Era prima dată când imi spunea asa. M-am topit ca un candelabru încins de la prea multi amperi, atât de la raspuns, cat si de la apelativ. Eram fericita sa stiu ca acea locuință era doar un cadru de investitie si nu era casa lui.
– Aici voi construi un centru de afaceri. Te-am adus aici doar sa iti arat stadiul relației noastre si timpul in care ne aflam.
– Nu inteleg! Raspund nedumerită si evident iritată…
– Relația este o constructie a doua entitati, ce vin cu bagaje vechi din alte generații. Imi vorbește Alex, apăsând cuvintele. Apoi adauga ….
– Inițial arata asa. Apoi daca te decizi sa schimbi lumea , te schimbi pe tine si construiești o lume noua…Noi doi vom avea aceiași viziune, daca si dorinta ta este sa fii alaturi de mine.
Zâmbetul mi s-a afisat pe chip, ochii imi radeau cu certitudine. M-am prins de gâtul lui, lipindu-ma de trupul tanar si puternic, confirmandu-i viziunea.
– Da Alex sunt de acord…Si ceaiul unde-l bem?!