| – Mergem in Los Angeles, o cautam acolo, am spus, muscandu-mi instinctiv buza de incordare si disperare. Nu mai suport, toata aceasta tensiune, am impresia ca interpolul nu isi face treaba. Aproape ma rastasec la David. La capatul celalalt al firului, David parca si-a uitat cuvintele sau nu ii pasa. Toata lumea am impresia ca imi insceneaza o conspiratie. – Incerc sa imi pastrez cumpatul, David, dar simt ca innebunesc. Sunt doua saptamani de cand Evelin lipseste. Asez telefonul pe masuta din sufragerie, imi rotesc ochii cautand vreun indiciu. Casa nu-mi spune nimic, doar o ordine exemplara, aproape iritanta. Menajera asta chiar e buna. Nici pe ea nu te poti enerva. Privesc spre fereastra. Gandurile imi vin in minte, cu o incertitudine satisfacatoare. David ma enerveaza cumplit. Cum poate fi atat de calm? E tatal ei.Trebuie sa incerc sa ma linistesc. Respira Janine! Daca respiri, daca meditezi 15 minute, lucrurile se vor schimba. Oh, valurile astea! Ce Dumnezeu si oceanul acestea este asa de agitat. Au arborat si steagul rosu.Imi vin in minte imagini cu Evelin, cand avea 5 ani, cel mai dulce copil, bland si ascultator. Cum ne-am indepartat atat de mult? Mai bine nu tipam la ea… Aud usa trantindu-se. E David, ce repede a ajuns. Il vad intr-o secunda in mijlocul sufrageriei. Cum poate incapea atata atitudine intr-un om? Siguranta de sine, calm si dupa toate astea arata si bine. Tot timpul sunt uimita ca inca il admir. Parul negru, corpul ce e creat pentru hainele perfecte si zambetul…Ii ies in intampinare, nervoasa si irascibila. – David, nu poti sa intri mai usor pe usa? Sunt suficient de speriata. Spune-mi! Ai aflat ceva? – Am o sursa. Raspunde David, cu o tonalitate de salvator. Inima mea tresara. Astept cu ochii mari sa continue. – M-a sunat mai devreme John, chiar inainte sa ajung la tine. Tu stii ca Evelin si-a dorit sa calatoreasca in jurul lumii? – Nu, nu mi-a spus niciodata. Este revoltator de-a dreptul. Cum isi permite sa imi puna o asemenea intrebare! – Ce fel de mama esti tu?! Continua David sa ma atace. – David, nu incepe iar! Dar tu ai fost un tata bun? Ai stiut doar sa trimiti cadouri. Nu te-ai implicat niciodata suficient. Simt nevoia sa ma asez. Aproape ca ma scurg in fotoliu. Simt cum mainile, tamplele imi ard si as arunca cu ceva asupra lui. Cat paradox in aceasta situatie?! De ce inca il vad frumos, chiar si acum cand imi reproseaza atitudinea materna fata de fiica noastra. – David si daca e adevarat, cat dureaza aceasta calatorie? Unde este acum? Cand se intoarce? – Am o scrisoare, il aud pe David rostind aproape victorios si se arunca pe canapea. Baga mana in buzunarul interior al hainei si scoate un plic alb. – Dumnezeule, ce scrie? E bine? Ma innebunesti! Strig la el nerabdatoare. – Dupa ce scrie nu prea e bine…Fizic da…chiar si psihic oarecum…si il vad cum se abtine sa zambeasca… Dar ceea ce ne cere mi se pare imposibil. Acum isi afiseaza un zambet usor incurcat. Isi reia postura serioasa si inaccesibila, ca atunci cand i-am spus ca divortam. – Da-mi scrisoarea! Ma napustesc asupra lui si ii zmulg, ca un uliu scrisoarea, obiectul pretios al acestei situatii critice. Parca nu reusesc sa deschid cat mai repede plicul… Citesc cu voce tare si simt cum inima se zbate sa imi iasa din piept. “Mama si tata, cand o sa primiti aceste randuri, eu déjà o sa fiu in Singapore. John nu avea cum sa va dea scrisoarea mai devreme, deoarece mi-a jurat ca nu o sa va spuna. Este intelegerea mea cu el. Nu v-am comunicat nimic despre aceasta decizie a mea, deoarece este calatoria mea si mai mult decat atat, recunosc imi doream sa suferiti asa cum si voi m-ati facut sa sufar prin prisma despartirii voastre. Stiu ca o sa va intrebati de unde am bani sa calatoresc. Simplu, de la John.Nu vreau sa va scriu acum epistole. Ideea era sa nu ma cautati si sa ma lasati sa imi traiesc viata. Am 14 ani, renunt la studii si aleg sa calatoresc. Asa cum voi m-ati invatat, cum ca despartirea voastra este o alegere de viata. Exista totusi o cerinta sau o rugaminte, puteti sa o priviti cum vreti. Mai sunt 3 luni pana la inceperea scolii. Daca voi doi, imi indepliniti dorinta, ca 3 luni de zile sa locuiti sub acelasi acoperis ca sot si sotie… Asta cu promisiunea ca 3 luni de zile sa nu va vedeti cu alte persoane care ar dezavantaja relatia voastra… Atunci si numai atunci, eu ma intorc dupa 3 luni, imi reincep scoala si promit sa nu va mai pun conditii. Nu puteti trisa! A si sa nu uit…Va iubesc!” Tacerea care a acoperit camera, am impresia ca tipa la noi. In acelasi timp linistea asta este adanca si revelatoare. Simt ca m-am calmat, este in viata. Bucuria ma inunda si tac, traindu-mi emotia regasirii. David nu zice nimic. Probabil are acelasi sentiment. E tatal ei. Suntem despartiti de 4 ani. Parca acum incep sa ma trezesc. Eu sunt cu George. El cu Eleonora. Dupa acest plan, si dupa conditiile Evelinei, noi trebuie sa nu ne mai vedem cu ei. David se ridica, se indreapta spre mine, ochii lui imi cauta privirea. – Janine, merg sa imi fac bagajele Pregateste-te dormim impreuna! Si rade cu gura larg deschisa. O poza de reclama la cabinet stomatologic. Ce dantura perfecta! – Nu e amuzant! Nu e amuzant! repet, simtind ca ma ignora… – Priveste partea frumoasa Janine, in sfarsit avem un obiectiv comn, spuse David sarcastic…aproape taios. – Si dupa 3 luni ce se intampla? Intreb intrigata si curioasa. – Dupa 3 luni…dupa 3 luni ne casatorim…Avem 3 luni sa te las din nou gravida. Poate de data asta facem un copil care sa nu ne semene asa de tare… Zambesc. Este prima oara cand zambesc in doua saptamani. Ma indrept spre haina ce atarna in cuierul de langa usa, mai fac doi pasi spre David, il privesc in ochi cu duiosie, aproape romantic si ii spun. – Merg si eu la John, poate mai are vreo scrisoare… |
Skip to content
Skip to footer
