Port acea poezie a satului, a firescului, a naturii si a autenticitatii in comunicare si manifestare. Am trait si am copilarit o parte din viata la sat. Desi m-am nascut la Rm Valcea si am trait pana la varsta de 10 ani intr-un apartament de bloc. Dupa 1990, ne-am mutat la casa de la tara. Daca de la apartament, pana la scoala generala faceam 5 minute pe jos, fiind la 2 strazi distanta. La tara a trebuit sa facem naveta, pentru scoala, tot la Rm Valcea. Eram la o distanta de 8 km de oras, de la strada principala, unde ne astepta autobuzul in fiecare dimineata. Dar pana la statia de autobuz aveam 3 km de coborat, la dus si 3 km de urcat, la intors. Uneori acesti 3 km ii parcurgeam si alergand, ca sa prindem autobuzul, daca ne trezeam mai tarziu, dar in mod normal in ritm alert, pentru ca fiecare minut de somn in plus era o binecuvantare. Aveam 6 km de mers in fiecare zi sa mergem la scoala. Am facut aceasta naveta 8 ani de zile, tot gimnaziul si liceul. Nu am simtit niciun moment ca imi este greu. Acest drum era o incantare si de altfel acel echilibru interior pe care atunci nu mi-ar fi trecut prin cap sa il analizez. Era un firesc, o normalitate. Zona de dealuri si paduri, cu drum de tara autentic, cu noroi uneori, zapada, dar plin de stralucire in fiecare anotimp. Tin minte fiecare pas, fiecare respiratie si energie a fiecarui copac, ce il salutam pe maginea drumului si il cautam in zilele toride de vara, sa ne racoreasca sau sa ne reimprospateze energia cu cirese, cu un mar, cu o piersica. Nu se supara nimeni, copacii erau plantati pe marginea drumului chiar cu acest scop, in afara terenului caselor. Daca oboseai te mai asezai pe o banca si iesea tanti Gheorghita si schimba cateva vorbe cu tine despre scoala sau despre oamenii din sat sau cum mai e vremea la oras, pentru ca dansa nu isi vedea capul de treburi si pleca rar la Rm Valcea. Mersul la oras pentru oamenii din sat nu era ca acum, cu microbus din ora in ora, cu drum asfaltat si care te lasa in fata portii. Era o adevarata excursie si sarbatoare. Doar noi elevii si angajatii parcurgeam zilnic aceasta poveste. Si de multe ori doreau sa le povestesti ce ai mai invatat si descoperit nou. Apoi iti scotea apa proaspata din fantana si iti oferea ceva de ale gurii din putinul care il avea si iti ura: Drum bun!
De la sat am invatat firescul comunicarii si integrarii in comunitate si comuniune. De la sat mi-am format acea structura prin care eu nu ma simt niciodata singura, pentru ca toti oamenii din jurul meu sunt parte din mine. Am acea perspectiva a binelui comun, acea idee a intregului si armoniei.
De asemenea acel drum de 3 km ( 6 km dus si intors), niciodata nu il parcurgeai singur. Plecam cu fratele meu in fiecare dimineata, treziti de la ora 6 dimineata, pentru a ne pregati si a prinde autobuzul de 7.15. Luam in calcul si drumul de parcurs pana la statia de autobuz. Amandoi eram la aceasi scoala si in gimnaziu si in liceu, fiind cea mai buna institutie de invatamant din Rm Valcea, el cu un an mai mare. Dar pe langa faptul ca eram impreuna ne intalneam zilnic cu o duzina de copii si era un adevarat spectacol si distractie si la dus si la intors. Cantam, radeam, glumeam, povesteam si alergam impreuna pana la autobuz, daca mai pierdeam notiunea timpului pe drum. 😊Era acel echilibru ce ne potenta si energiza si acel drum il asteptam cu totii zilnic cu aceiasi bucurie. Viata de navetist era acel sistem de mindfulness complet, pe care lumea de astazi se chinuie sa il obtina prin tehnici si terapie. Am avut o copilarie de vis. La scoala era aceiasi distractie cu grupul de colegi, acolo eram in contact cu orasul, cu structura arhitecturala a copiilor crescuti doar in oras. Eram foarte integrati si acolo, deoarece parcursul nostru plecase din oras si stiam ce inseamna si distractia urbana. Dar, scoala era scoala, temele erau teme si invatatura era pe primul loc. Dar, in acelasi firesc. Niciodata nu ni se impunea, pentru ca noi stiam ce avem de facut si era normal sa fim printe cei mai buni, aveam in sange educatia si perpetuarea unei conduite inalte in societate.
Dar sa revenim pe drumul ce ne ducea si ne aducea de la scoala, pe aripile copilariei de sat, la fantana unde ne spalam pantofii inoroiti si ne ingramadeam care mai de care, sa fim primii. La drumul in care era imposibil sa fii singur si sa nu fie cineva din sat cu tine la acea ora de dus sau intors. Si daca veneai mai tarziu, pentru ca pierdeai autobuzul cu care se intorceau totii copiii, mergeai cu Nea Ion sau tanti Aglaia, care se intorceau de la piata sau de la targ, sau poate cu alti oameni care veneau de la serviciu. Oamenii nu urcau dealul izolati unii de altii. Era o impartasire de grup, de comunitate, de echilibru.
Intrebarea fireasca : Cu cine ai urcat dealul? Sau cu cine l-ai coborat?…era un fel de impartasire, de bucurie, de frumos, de incununare a calatoriei.
Pe acea cale, pe acea naveta oamenii isi cantau terapia, isi ventilau vietile si tu copil fiind, intelegeai natura trecutului, a prezentului si a viitorului, din diverse perspective. Toti ajungeam la scoala, la serviciu sau acasa, ventilati, oxigenati si zambitori. Crangurile drumului de tara ne duceau la inaltimi de constiinta si vibratie inalta. Asa traiam si eram obisnuiti. Asa traiesc si acum, pentru ca structurile mele mentale, emotionale si energetice acolo sunt obisnuite sa fie.
Energia mea imi imbujoreaza calea si acum, asa cum domnul diriginte in liceu ma intreba in fiecare zi, daca mi-am plimbat caprele si in dimineata aceea…pentru ca altfel nu se explica cum de ajung asa imbujorata si zambitoare la scoala in fiecare zi. Era doar de la naveta si energia miscarii. Insa aveam si capre, dar nu ma duceam cu ele. In alte episode va povestesc si cum le calaram cu sora si fratele meu prin gradinile din gospodarie, transformandu-le in cai. Asta pana pe la 12 ani. Dupa aceea, parintii au cumparat 2 cai. Si am invatat sa calarim si sa alergam plaiurile si padurile Valcii la trap si in galop. Acest articol insa in episodul urmator.
Acum “imi plimb caprele” in alergarile parcului, in turele de bazin, in timpul de meditatie si rugaciune si in tehnicile psihologice pe care le practic. Dar, ceea ce am invatat la sat, ramane ca o amprenta definitorie si inalta prin care Dumnezeu imi va numara oamenii, ce le voi schimba vietile, nivelul de constiinta si energie, prin armonia satului interior ce o port si a muntiilor ce i-am urcat in fiecare zi spre casa.
1 Comment
https://stevieraexxx.rocks/city/Discreet-apartments-in-Ashkelon.php
Greetings! Very helpful advice in this particular post! Its the little changes that make the most significant changes. Thanks a lot for sharing!